2 Iunie 1952: Începe guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
S-a întâmplat în 2 iunie 1952: Începe guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Născut la 8 noiembrie 1901 într-o familie de muncitori din Bârlad, absolvent a patru clase primare şi trei industriale, Gheorghiu-Dej a lucrat ca ucenic pe la diverse locuri de muncă, angajându-se în cele din urmă electrician la Atelierele C.F.R. din Galaţi. Atras de idealurile mișcării muncitoreşti, s-a implicat în acţiunile revendicative ale sindicalistilor galăţeni. Acuzat de „agitaţie comunistă”, la 15 august 1931 a fost mutat disciplinar la Atelierele C.F.R. din oraşul Dej, adăugându-şi ulterior ca apelativ numele acestui oraş. Ulterior, a fost trimis la Atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti.
S-a înscris în Partidul Comunist din România în anul 1930, iar în 1933 a fost condamnat la 12 ani de închisoare în urma rolului pe care l-a jucat în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa. În 1936 este membru al Comitetului Central al PCR, devenind liderul facţiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită). Este mai apoi transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde a fost închis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, devenind mentorul politic al acestuia. Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov – Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc.
Evadează din lagăr în 1944 iar în 1945 este ales secretar general al PCR, dar nu a reuşit să preia controlul total asupra partidului comunist, decât după ce în 1952 a eliminat din partid membrii facţiunii moscovite, conduse de Ana Pauker. A fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965. Moare în data de 19 martie 1965 în Bucureşti din cauza unui cancer la ficat.
Influenţa stalinistă s-a manifestat în România în special prin Gheorghiu-Dej. La nivel politic, toate iniţiativele româneşti trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de aşa natură tendinţele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieţii sale, pentru a obţine permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască. De asemenea, până la moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej nu a schimbat linia de represiune politica dictată de la Moscova, represiune care viza intreaga societate românească. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei în interiorul partidului comunist aflat la conducerea ţării, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele şi pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potenţiali.
Prima etapă a epurărilor întrepinse de Dej a început în 1945, prin lichidarea (asasinarea) grăbita a lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in timpul războiului şi a culminat cu arestarea, în 1948, a liderului de partid Lucreţiu Patrăşcanu, un comunist cu o bună pregătire intelectuală și foarte ambițios, în care Dej vedea un adversar politic personal. Temându-se că Hrușciov (noul lider de la Moscova după moartea lui Stalin) va dori înlocuirea sa cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea fizică a acestui adversar al său, în urma unui proces regizat în culise.
A doua etapă a epurărilor intrepinse la vârful propriului partid i-a avut drept ţinte principale pe Ana Pauker şi pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca și Teohari Georgescu, care făceau parte din gruparea moscovită. În 1952, având consimţământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva grupării Anei Pauker, acuzând-o de „politică de stânga”, „împăciuitorism” etc.
Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturaţi toate abuzurile, eşecurile și nerealizările regimului; în locul celor epuraţi, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca „Unități de Muncă”.
Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950. Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”.
În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București. A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române).
La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”.Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă. Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii). Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.
Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări. Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi abia în 1964, când Dej mai era încă in fruntea partidului şi statului. Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom, instrumente de jefuire a poporului român prin care economia română, pusă la remorca celei sovietice a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate a URSS. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, „Sovromcuarțitul” a fost revândut de sovietici românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ocupantul rus.
La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”. În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit.
Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. În 1958, Dej convinge guvernul sovietic sa retraga ultimele trupe ale armatei roşii de pe teritoriul României. După aceasta victorie politică încurajează sentimentele antisovietice, vorbind despre Basarabia românească, în ultimii ani de viaţă fiind publicate texte ale lui Karl Marx, cenzurate până atunci, deoarece vorbeau despre imperialismul ţarist şi ocuparea samavolnică a teritoriilor româneşti de către Imperiul Rus.
În data de 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de cancer la ficat, existând teorii conform cărora a fost iradiat intenţionat în timpul ultimei sale vizite la Moscova, din cauza politicii tot mai independente pe care o imprimase Partidului Muncitoresc Român al cărui conducător era. Fruntaşul comunist Gheorghe Apostol afirma ca Dej l-ar fi numit pe el succesor la conducerea partidului, însă Ion Gheorghe Maurer a manevrat lucrurile de aşa manieră încât sa fie ales conducător al partidului Nicolae Ceausescu,(unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).
Probabil cea mai reprezentativă acţiune politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de îndepărtare a României de modelul de conducere sovietic. În 1958, după moartea lui Stalin, Dej a introdus un nou mod de guvernare, un comunism de tip naţional, eliberat de influenţa URSS. Declaraţia PMR din aprilie 1964 a statuat independenţa partidului comunist român față de Moscova, asigurând şi o anumită susţinere a populaţiei faţă de liderii partidului. Viaţa culturală şi educaţia s-au liberalizat, dar nu total, în România. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu ţările din Occident, practic rupte după 1948, sunt reluate și ajung la un nivel modest, dar promiţător. Dej reia şi legatura cu Iugoslavia, al cărei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.
Totuşi, este de reţinut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic şi-a menținut neştirbit controlul intern asupra societăţii şi nu a cedat nici unul din prerogativele sale dictatoriale. De asemenea, s-a creat o legătură între SUA şi România, președintele Lyndon B. Johnson spunând despre România că este o ţară comunistă prietenoasă. John McGee, diplomat reprezentant al Marii Britanii la București, trimitea pe 8 iunie 1964 un document către toate ambasadele Regatului Unit din ţările comuniste în care era scris: „Comunicatul emis pe 2 iunie, după întâlnirile bilaterale dintre România şi SUA la Washington, a contribuit la crearea unei atmosfere emoţionante, mulţumind şi însufleţind deopotrivă înaltele cercuri oficiale, cât şi oamenii de pe stradă”. „Conducătorii români caută o intensificare pe toate fronturile a relaţiilor cu Vestul, dar aceasta este o diferenţă de grad, nu de gen, consecvenţa cu progresul în aceeaşi direcţie de-a lungul ultimilor trei ani, şi nu implică în niciun fel abandonarea poziţiei lor – comuniştii convinşi aplică politici comuniste – adică sunt nerabdători să promoveze interesele româneşti prin menţinerea şi lărgirea unor relaţii de prietenie de toate felurile cu toate celelalte state: Uniunea Sovietică, SUA, China comunistă, Regatul Unit al Marii Britanii, Franţa, Africa şi ţările asiatice.”
Între 1950 şi mijlocul anilor ’60 România a devenit prima ţară din blocul comunist care a facut comerţ independent cu vestul. Succesul eforturilor de a extinde relatiile eterne române a fost evident la înmormântarea lui Gheorghiu-Dej, unde au participat 33 de delagaţii străine, inclusiv una trimisă din Franţa de către Charles de Gaulle. Politica lui de interacţiune economică cu vestul a pregătit terenul pentru succesorul lui, Nicolae Ceaușescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej este considerat artizanul industrializării României şi cel care a făcut posibilă detaşarea ţării de sub dominaţia de tip imperialist a URSS. Tot el i-a fost mentor politic celui care avea să fie ultimul preşedinte comunist din Romania, Ceaușescu, răsturnat de la putere în decembrie 1989. După moarte, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București, fiind exhumat după revolta anticomunistă din 1990 și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă).
Sursa jurnalspiritual.eu